Totul e o "provocare"

Citeam azi un interviu despre cuvintele robot, gen "provocare", "optimizare" "colaborare" & bla bla stuff, yeah, you know them all, si alternativa devenita lux de a fi diferit, like... just yourself, un pic mai sincer - "sinceritatea", un concept flou si nisipos pentru mine in acest moment - iar angoasele si dilemele mele au reaparut la modul cat se poate de vizual incepand sa desenez uriase question marks. Mica fiind, ca multi alti copii I suppose, destul de timida si foarte introvertita, cu un univers propriu urias, planuiam in secret sa devin scriitoare, ca tatal meu. Toate framantarile varstelor aveau dulcea consolare a imaginii pe care o aveam despre treaba asta: sa pot mereu sa ma retrag in coltul meu, mestecand in forul interior, etern nemultumita de bine si etern intristata de rau. Neintelegand mai nimic dar facandu-mi din asta un mod de a gandi si a vedea lucrurile (astazi nu mai am nici rabdarea, nici acea distantare relativ poetica, mi-as dori cu disperare atatea raspunsuri... ca sa vezi, uneori poate esti mai destept copil fiind).

Apoi am vrut sa fiu jurnalist si sa cuceresc lumea. Iar pe urma am intrat in comunicare. O intamplare mai mult - as it always happens - si de altfel, mult timp, experienta in sine am vazut-o mai mult ca pe o dedublare. Pentru ca dispretuiam de fapt contextul si personajele din poveste, un acel ceva ce plutea in aer si pe care il consideram viciat, fals si atat de efemer autosuficient. Sau poate pentru ca, pur si simplu, ceva era esential diferit fata de mediul de lucru greu, dur, lung si frustrant, pentru trei cuvinte pe o pagina, care trebuiau sa se transforme apoi in zeci si sute de pagini pentru a face o poveste, chinul indus pentru un pic de inspiratie, un amestec apasator de suferinta si placere pe care l-am vazut intotdeauna la tatal meu si apoi la omul care a fost langa mine mult timp? Poate pentru ca ma gandeam ca nimic ce nu e legat de arta in sine nu conteaza cu adevarat?

Uneori ma gandesc ca mi-am pastrat acea detasare in continuare - cumva stiu ca toti vindem baloane de sapun intr-un fel sau altul. Dar nu despre asta era vorba. Ci despre faptul ca treptat, in acei trei ani si jumatate de lume aparte, m-am schimbat, am intrat in pielea personajului, a inceput sa-mi placa geometria - eu care am fost mereu terorizata de matematica - dar geometria in conceptul meu, intelegand prin asta dobandirea acelor calcule si metode care sa domoleasca in mintea mea abstractul din care e compusa comunicarea in viziunea mea. Eram adepta unei dezordini creative (hmm), imi placea sa provoc regulile si normele, o forma naturala de ostilitate cred, intr-adevar, la absurdul din care e compus un model de comunicat sa zicem. Dar cu timpul, toate aceste lucrusoare, multe si atat de ale mele, s-au disciplinat si ordonat intr-o forma corset cumva tot mai rigida. Aproape inconstient am preluat comportamente, atitudini, categorii de zambet, termeni artificiali - care devin automatisme atunci cand pana si creierul, saracul, e plictisit si nu mai e tentat de activitatea ta glorioasa de zi cu zi, astfel ca te lasa pe tine sa te descurci pe pilot automat - formule uzate de care te agati cand esti nesigur pe teren si nici o sursa spontana si geniala de creativitate nu rasare de nicaieri. Am dobandit o autocenzura, un sperietor "self corporate" si o dorinta uneori de neutralizare formala. Un désir permanent de a fi mai degraba in umbra, ma gandesc pentru ca asa ar arata un portret robot al omului de comunicare pe care mi l-am desenat: ca un artist papusar de la teatrul mamei, imbracat in negru si manuind atele marionetei, pe scena dar totusi invizibil pentru ca publicul cu varste cuprinse intre 4 si 9 ani se concentreaza pe miscari (say that again pentru publicul mare in general....).

Toate aceste efecte asupra mea, le-am vazut mai bine ca niciodata, anul acesta cand am plecat - fara sa stiu ce multe urma sa pierd in alt plan esential, but anyway. Am plecat tocmai pentru ca simteam ca trebuie sa ma repun sub lupa, pentru ca mi-era frica de pilotul automat si poate si de faptul, da, recunosc, ca trebuie sa ma duc la servici de azi si pana la sfarsitul vietii. Imi doream acea libertate nesperata care sa lege din nou, in alt fel, exteriorul si myself-ul. Am ajuns intr-un mediu strain, cu oameni straini, intr-o limba straina, uneori si cu un mine strain, incercand sa recompun universul. O lipsa de repere derutanta. Iar cand am sustinut prima prezentare in fata colegilor mei, toti mai mici decat mine cu o generatie de liceu, am avut probabil mai multe emotii ca niciodata. And well. Am fost atat de absorbita sa folosesc toate tehnicile, calculelele, formulele, cuvintele cheie - unele atat de bine amintite in interviu, hélas - sa ma inchistez din nou in coordonatele reconfortante, ca am uitat complet esenta. Si, desi aveam o poveste in spate si, mai ales, aveam sansa de a explora orice, fara o presiune reala, prezentarii mele i-a lipsit cu desavarsire sufletul. Si sinceritatea.