Stiu ca revin la cliseele care imi seteaza coordonatele vietii dar picnicul pentru mine are o imagine alterata de munti de gunoaie, de miros de mici, masute pliante si urlete familiale. Probabil ca a evoluat intre timp, dar nu-mi pot scoate tabloul din cap. Sambata dimineata am fost aproape tarata in fata lui Sacré Coeur, turisticata la maxim, fiind week-end si mult soare. Primul lucru ciudat a fost sa calc pe iarba, nu stiu ce invatatura arhaica mi-a strecurat in cap ca asa ceva nu se face niciodata, iar apoi am avut reactii de neincredere pana sa accept ca asist la o pasune de trupuri care au iesit la bronzat si s-au postat chiar pe dealul din fata catedralei.
Unul din multele trupuri dezgolite, pe cat e uman posibil fara sa primesti amenda pentru indecenta, venise cu tot cu subwoofer si o pereche de casti enorme si s-a asezat foarte linistit cu un picior pe patratul muzical la o bucata de soare decibelizat. Mi s-a explicat ca asta inseamna o portie buna de siesta. Si ca una din activitatile preferate ale parizianului in week-end e sa iasa la picnic. Unul mai pretios, e adevarat, cu branza si pere, dar un picnic pana la urma, ideea de a manca pur si simplu afara, in aer liber, in iarba, pe o patura, tot tacamul. Si culmea ca picnicistii de aici in genere chiar lasa locul dupa ei asa cum l-au gasit, cum bine scrie in anumite toalete care iti bat obrazul.
Sacré Coeur ramane probabil, dincolo de toate, locul meu preferat in Paris, iar acum este cartierul meu. Intr-un final dramul de noroc s-a aratat, poate pentru a restabili cumva puntea necesara de echilibru din universul meu ca si al fiecaruia.
No comments:
Post a Comment