my lovely little friends

Primul meu colocatar la Paris a fost motanul Chablis. Numit desigur dupa vinul de Burgundia pe care se pare ca il cere uneori la meniul de seara...

De astazi, pentru cateva zile, detin in mod oficial un catel adorabil, un crab, pesti si si mai multe plante. Pentru fiecare am o serie de sarcini bine trasate. Cum ar fi meniul de cina pentru crab. Caruia poate ar trebui sa-i gasesc un nume ca sa-l conving sa ma bage in seama.  Cat despre fapta din poza, jur ca i-am dat doar un biscuit. Doar unul. 

iesind seara din agentie

De cateva zile ploua in continuu aici. Iar eu inca nu mi-am achizitionat nici o umbrela pentru ca sunt toate excesiv de scumpe si nu ajung niciodata sa intalnesc un vanzator decent. Prin urmare trebuie sa supravietuiesc averselor dimineata, la pranz si seara.  Aseara am  iesit din agentie si am vazut Arcul plouat si mai insigurat ca de obicei . Uneori e amuzant sa traversez bulevardul in fiecare dimineata si seara si sa vad turistii care la orice moment se pozeaza in mijlocul strazii, riscandu-si viata printre masini. E o isterie la orice ora. Iar pentru ca saptamana asta iese filmul iar Sarah Jessica Parker tocmai a fost la Sephora de pe bulevard, aseara toate coloanele purtau titlul din imagine. Mai in spate, cu un copac in fata, e domnia sa Plericix. 

Fruit cake

Dy mi-a adus din Londra o minunatie de fruit cake, un fel de chec pe care il caut peste tot de cand am gustat ceva de genul asta in America. Am cautat si aici in toate Monoprix-urile si restul de genul si ceea ce se poate apropia cat de cat se numeste cake anglaise, un fel de chec cu fructe confiate, dar care nu are scortisoara si nici pasta de migdale asa cum sunt convinsa ca avea chestia fabuloasa pe care am mancat-o acolo. Dar din nou, America e tara scortisoarei si asta ramane cel mai bun gust pe care il pastrez de acolo. Cake anglaise luat din patria lui nu se compara inca cu ce am eu in memorie dar is so good! 

Am mai patit-o o data cu paella pe care am gustat-o la 14 ani pentru prima data in Franta la La Rochelle fara sa stiu exact ce mananc. In schimb am retinut gustul care m-a urmarit mult timp. Ani mai tarziu, mai precis 11, am ajuns in Barcelona si am asociat in sfarsit gustul cu un nume. I miss Barcelona at this time. 

Hard to say the words

A new lovely pair of Converse a aparut in viata mea intr-un mod neasteptat si fara prea mult sens de data asta. Ar fi trist sa se transforme intr-un obiect de expozitie intr-un dulap, stiu, Conversii sunt facuti sa fie purtati anytime, anywhere. Dar poate ca vor ramane nepurtati si tristi. Sau poate ca, tocmai, ma vor duce pe drumuri cu totul noi.

blog de agentie

DDB Paris cu al sau Notascience, aici.

Higuma

Zilele trecute am ajuns pe strada Sainte Anne pe langa Place de l'Opéra unde se intinde un cartier japonez cu tot felul de restaurante specifice. Cred ca as fi vrut sa intru in fiecare din ele. Dupa o destul de lunga perioada de "lécher les vitrines", vorba francezului, am impartit cu Dy un meniu de 10 euro la Higuma, cu ramen si gyoza, ultimele sunt un fel de ravioli à la japonaise umplute cu carne si legume, pe care le-as adopta imediat in meniul zilnic daca as putea. Ieri am fost in cartierul asiatic din arondissementul 13 in cautarea ingredientelor pentru a reface meniul Miso set dar problema cu ramen este ca se pot pregati in cel putin un milion de retete. Cateva idei aici.

The shop by Plericix

The black coffee de la pranz, spatiul de prezentare Shu Uemura in jurul caruia ma tot invart de cateva zile, lansari de carti cu sesiuni de autografe de cateva ori pe saptamana, tot felul de motive sa dau o raita in fiecare zi prin magazinul de la parterul lui Plericix. In afara de patiserie si farmacie nu prea am ce face cu reducerea de 10% avand in vedere preturile ultra colosale. Dar imi place sa ma plimb in acest concept store cu istorie in spate, si, dincolo de invelisul sau superficial si elitist, uneori incerc sa ma gandesc la el ca la bacania de la colt. (I'm not sure if that works though...) Tot asa imi place sa incerc lucruri fara sa le cumpar, desi geanta Smiley din fotografie era probabil singura cat de cat abordabila. Evident eram departe de zona Marc Jacobs&co... 

And yes, I'm kind of blond again, dar saloanele de coafura autohtone sunt de evitat, exceptand situatia in care ai foarte multi bani. Cele pentru popor, evident absolut neinteresante in acest oras de haute couture, detin un personal aiuritor de netalentat, fara nici cea mai mica legatura cu domeniul in chestiune. Da, stiu ca am o obsesie cu asta, dar chiar sa iesi cu par de matura dupa 3 ore si jumatate de chin, este foarte greu de acceptat. 

Let's play tennis in 2083

Cum va arata tenisul peste 75 de ani sau aniversarea Lacoste aici. 

Nuit des musées

Pompidou by night.

Si acasa si aici si elsewhere, azi ne plimbam noaptea prin muzee...

Mai '68 - 40 de ani

The Story of Stuff

The Story of Stuff, un webdocumentar despre consum, consum, consum... made by an American. 

Muji style

Astazi imi place: paharul de porto rouge, Gary Panter si filosofia lui Muji: It's about designing your own life - not someone else's. It's a belief that simple is better than complicated. And it's the knowledge that real simplicity is always the result of openness and honesty. Commitment to moderation in all things except quality - and confident awareness that modesty and discretion are, together, the better part of style.

La Muji am gasit oglinda care a inlocuit-o pe cea sparta si lipita cu scotch. Sa nu te mai privesti printre cioburi face diferenta in fiecare dimineata. Kanketsu sa fie. 

Dali in Montmartre

L-am cautat de doua ori dar intr-un final... Inca ma pierd pe colinele de langa Sacré Coeur, si totusi muzeul lui Dali e chiar aici, in inima Montmartre, pe rue Poulbot, no 11. Asa am aflat ca medalionul meu, in reprezentarea lui Dali, ar fi simbolul dorintei invizibile dar care ne domina si ne ghideaza pasii. Ma intreb uneori catre ce, dar nu-i voi vedea sensul decat atunci cand va veni momentul potrivit, probabil. 

Cat despre Dali si cinema sau publicitate. Well, aici sunt mai multe povesti. Cainele Andaluz e una, dar dincolo de asta, a creat decoruri de film pentru Alfred Hitchcock si a desenat machete pentru un film Walt Disney. Cat despre implicarea in popular culture prin publicitate, Dali a desenat coperti pentru The American Weekly, Vogue, Town & Country, coperti de CD-uri, a lucrat pentru colantii Bryans Hosiery (yes, just watch this), pentru Perrier, Alka Seltzer (watch this too) sau Datsun (check this out).  Da, arata quite different de ce e astazi.  Nu le vazusem niciodata pana acum si am fost, putin spus, inca o data uluita de personaj. Si mai e "Je suis fou du chocolat Lanvin" un "inoubliable" aici. 

Square des Batignolles

Zilele trecute, Dy m-a dus in Square des Batignolles, la 15 minute de mers de casa, pentru un picnic. Fiecare cartier are spatiile sale verzi amenajate si ingrijite iar lumea in sandale s-a stramutat deja cu totul in parcuri.  Square des Batignolles ma impresioneaza, nu prin dimensiuni, dar prin densitatea de verde si liniste si povesti pe care le vezi si auzi cand stai pe o banca, pur si simplu, alaturi de oameni. Mai multe poze aici. 

Pangea Day

Watch it now!

Diseara in libraria lui Plericix

Jardin des Abbesses

Le Mur des Je T'aime din jardin des Abbesses, in Place des Abbesses (si langa Coquelicot...) Un colt de gradina construita prin anii '30 pentru un poet din Montmartre, Jehan Rictus. 

Zidul asta ar trebui sa te invete cum sa spui te iubesc in 250 de limbi si iti arata vreo 300 de declaratii scrise de mana, adunate de la oamenii din Paris de Frédéric Baron. Sau poate doar ar trebui sa ne spuna ceva despre cum, cand, unde si de ce se (mai) spun cuvintele astea. Total aleatoriu sau nu, paralel si simultan in colturi diferite ale lumii. Dar nu prea conteaza ce cred eu acum. Locul in sine e frumos.  

in iarba

Stiu ca revin la cliseele care imi seteaza coordonatele vietii dar picnicul pentru mine are o imagine alterata de munti de gunoaie, de miros de mici, masute pliante si urlete familiale. Probabil ca a evoluat intre timp, dar nu-mi pot scoate tabloul din cap. Sambata dimineata am fost aproape tarata in fata lui Sacré Coeur, turisticata la maxim, fiind week-end si mult soare. Primul lucru ciudat a fost sa calc pe iarba, nu stiu ce invatatura arhaica mi-a strecurat in cap ca asa ceva nu se face niciodata, iar apoi am avut reactii de neincredere pana sa accept ca asist la o pasune de trupuri care au iesit la bronzat si s-au postat chiar pe dealul din fata catedralei. 

Unul din multele trupuri dezgolite, pe cat e uman posibil fara sa primesti amenda pentru indecenta, venise cu tot cu subwoofer si o pereche de  casti enorme si s-a asezat foarte linistit cu un picior pe patratul muzical la o bucata de soare decibelizat. Mi s-a explicat ca asta inseamna o portie buna de siesta. Si ca una din activitatile preferate ale parizianului in week-end e sa iasa la picnic. Unul mai pretios, e adevarat, cu branza si pere, dar un picnic pana la urma,  ideea de a manca pur si simplu afara, in aer liber, in iarba, pe o patura, tot tacamul.  Si culmea ca picnicistii de aici in genere chiar lasa locul dupa ei asa cum l-au gasit, cum bine scrie in anumite toalete care iti bat obrazul. 

Sacré Coeur ramane probabil, dincolo de toate, locul meu preferat in Paris, iar acum este cartierul meu. Intr-un final dramul de noroc s-a aratat, poate pentru a restabili cumva puntea necesara de echilibru din universul meu ca si al fiecaruia. 

Recyclez s'il vous plait

Ultimele zile m-am intors cu cate un sac de hartie de la Plericix. Au sali speciale numai pentru imprimante monstru care merg non stop, arunca autostrazi de hartii in fiecare ora, dar nimeni nu recicleaza nimic. 

Orasul asta are posibilitatea de a recicla si de a tria ce arunci la fiecare pas, dar oamenii nu vad sau nu prea le pasa. La mine acasa nu am les poubelles jaunes peste tot, probabil de asta apreciez altfel lucrurile. Asa ca acum fac turul birourilor seara, sa-mi dea hartiile si ziarele de aruncat. Si inca oamenii se uita ciudat uneori la mine.  Mai bine ar studia schema de mai sus. 

In schimb, zilele astea, mi-au pus pe birou un proiect despre tendinta bio pentru consumatori si marci. De la cosmetica bio la alimente si agricultura biologica, la haine ecologice. Saptamana trecuta, Kat imi trimisese deja site-ul maimultverde.ro si sa stii, Kat, mi-am facut cont si eu de voluntar, dar a doua zi mi-am uitat parola iar cand am apasat pe butonul "Ai uitat parola?" urmatoarea pagina m-a dezamagit: "This method is not yet implemented". Well, o sa imi fac unul nou. 

Cateva referinte de consum bio din documentare: 

Pentru micile gesturi durabile, in fiecare zi: WWF

Un concept store verde: greenrepublic. 

Un alt boutique ecolo : toutallantvert.com

O linie speciala braziliana de cosmetica bio : Natura Brasil

Un supermarket cu orice, doar sub forma bio: Bio Achat

This month: epilog

Acum o luna, cand am inceput acest jurnal, nu ma gandeam ca se va transforma in asta. Era mai mult un exercitiu pe marginea studiului si experientei mele from away, destul de departe de ceea ce s-a dovedit a fi: un punctaj personal, fortat uneori intr-o neutralitate aparenta, al unor stari neasteptate care m-au izbit din toate partile. Pe de alta parte, comunicarea in sine a capatat pentru mine, in toata aceasta luna, toate sensurile si non-sensurile pe care doar le intuiam pana acum. Obiect de studiu, practica si specializare, redus de fapt la nimic, pentru ca in viata reala nimeni nu stie sa acceada la simplitatea sa pura: nu stim sa comunicam unul cu celalalt in nici un fel. Studiem forma in toata geometria sa perfecta, ii lustruim vitraliile mincinoase, fara sa avem acces la fond nici un moment, nici macar cu noi insine. Azi nu pot decat sa strang pumnii si sa ma inclin in fata unor cuvinte pe care nu mai stiu exact cum sa le folosesc pentru ca mi-am pierdut increderea in ele, in derizoriul si ridicolul lor periodic. Ca si in oamenii care isi fac din ele crezul si rostul, cand totul e doar un joc ascuns cu mintile si iluziile celor din jur. O sa le studiez in continuare tehnica, indepartandu-ma si refuzand sa inteleg sensul lor, din incapabilitatea de a intelege cum putem ajunge atat de departe cu raul pe care il facem utilizand  numai non-adevaruri. 

Nu m-as fi gandit niciodata acum o luna ca o sa primesc la pachet tot acest amalgam violent de stari. Uneori imi spun ca e suficient, thanks, macar pentru o buna bucata din ce voi trai de acum incolo. Daca ar fi sa relativizez totul insa, stiu si ca in general oamenii nu prea se multumesc cu ce au sau cand le e "doar" bine si vor incerca mereu sa treaca dincolo. Si cand ti-e bine, uiti ca ti-a fost rau si o iei de la capat. Aruncandu-te cu totul in furtuna cu un mers firesc. Mi-au trecut si mie prin fata ochilor crampeie de "normalitate" de altadata, deci niciodata nu am putut-o numi asa, vazand-o mai mult ca o continua asteptare si planificare a unei alte "normalitati" care nu va mai veni niciodata. Nu cu aceleasi coordonate mecanice, pentru ca piesele ei au ruginit, s-au stricat, s-au inlocuit cu piese ieftine, second hand, care au mers fix pret de o tigara, dinainte sau de dupa, si trebuie aruncate iremediabil, singura sansa pentru un sfarsit demn fiind, poate, o cutie de reciclare intr-un hipermarket. 

Nu pot sa nu remarc si vizavi de mine. Probabil ca asa e in mersul lucrurilor, sa scrii mai degraba atunci cand ai indoieli, rani, frici, temeri si altele din registru decat atunci cand ti-e bine si atat. Inspiratia - spun ei - trebuie sa-si traga doza necesara de drog din continua framantare interioara si fosnetul de aripi al demonilor. De ce scriem mai degraba despre abcese, absenta sau ploaie si nu despre vremea frumoasa ? De ce scriem despre ceea ce n-am stiut sa zicem la momentul motrivit, sa traim sau sa pastram? De ce scriem ca sa retraim mereu momentul in care totul s-a prabusit, despre kilometri de viata pierduti intr-un raliu fara benzina suficienta sau podium la final? De ce nu scriem despre lucrurile care nu pun nici o problema, care sunt simple si aici, care sunt doar bune si atat? De ce nu stim sa le vedem si sa le pastram langa noi? De ce trebuie sa le facem rau si nu le putem elibera inainte de a cadea, inainte sa fie prea tarziu? Si atunci va veni raspunsul celor care iti vor spune ca au nevoie sa experimenteze cu adevarat viata, ca si cum pana atunci au fost doar in faza de embrionat, dormitand dulce monoton si nu au trait nimic, si ca au nevoie sa se cunoasca cu adevarat, asta insemnand intotdeauna sa treci bariera si sa calci in tot ceea ce e relativ gresit sub deviza raului din care iese inevitabil binele, intr-un yin si yang prea utilizat si blazat. Totul e prea plin de clisee, folosite la orice nivel de inteligenta. Am incercat la randul meu din mai multe rafturi si vitrine. Si asa cum America inseamna cu adevarat doar sex, drugs  & rock'n roll si atat, nu avem nici o sansa se ne salvam din ciclul acelorasi clisee, mereu si mereu, la fiecare pas, descrise in bine si rau de la inceputul lumii. Devine obositor uneori. Din fericire, ploaia va sta in curand.