13.09.07

Felix Fauraru este in arondismentul 15 al Parisului. Un cartier rezidential linistit si frumos cu imobile civilizate si multa verdeata, asa cum ar trebui sa fie peste tot. Magazinul mic arabesc de la colt are acelasi farmec ca si acum trei ani si vanzatorii la fel de amabili si zambitori desi traiesc o viata de insingurati adoptati in acest oras. 

In fiecare zi cand vin de la metrou ma opresc pentru o tigara pe o banca in fata restaurantului coreean. Iar cand traversez, de fiecare data vad marcat in ciment in dreptul unui canal data de 13.09.07. Coincidenta, poate. Cinic, cu siguranta. Acum cateva zile, dupa ce am venit in aceasta casa, am aflat ca data de 13.09.07 a avut mai mult sens decat i-am dat eu vreodata. Undeva departe de toate astea se intampla primul hau al unei rupturi nerecunoscute, primul sau poate ultimul capitol dintr-un sir lung de non-valori adoptate atunci cand acceptam sa ne pierdem orice reper. 

Ma voi muta in curand ca in sfarsit sa nu le mai vad in fiecare zi, sapate in ciment, marturie a datelor si alegerilor care ne influenteaza apoi cu un efect sec de domino tot cursul vietii. 

Noul loc unde e posibil sa imi mut valizele e in Montmartre dar spre marginea Parisului. Pe linia de metrou care duce la stadionul St-Denis, stadion de care sunt legata cu o amintire a unui concert Rolling Stones acum cativa ani. E caraghios ce multe s-au schimbat intre timp. La parterul imobilului e o cafenea iar vizavi un mic restaurant spaniol cu tapas. Iar undeva mai departe ar trebui sa se afle si Sacré-Coeur.