Blogotheque

Les concerts à emporter de pe Blogotheque imi aduc aminte de plimbarile mele prin Paris fara un scop precis sau vreun loc sigur de ajuns. Like in a shady City of Lights. As fi putut fi unul din trecatorii din timpul cantarilor lui Beirut sau intr-un lift cu Arcade Fire si sigur am aparut in sute de poze ale turistilor, mai ales pe maretul bulevard la tigara de dimineata.

Blogotheque are arhivate vreo 70 de performances, video-uri ale lui Vincent Moon, the blog's maestro "who shoots every segment in one elegant, uninterrupted take". One of the coolest musical postcard of Paris you'd hope to receive.

Si mi-am adus aminte, nu stiu cum, de un cd Cassandra Wilson pe care ar trebui poate sa il returnez dupa foarte mult timp.

Apocalipsa personala

Intr-o zi, la distanta de oceane si munti, te trezesti smuls de pe raftul pe care tronai si etichetat intr-un sertaras ca un borcan de medicamente cu gust de ulei de peste. Si dintr-un tablou care domina sufrageria devii un obiect prafuit, mic si indiferent, ascuns, nici macar aruncat la gunoi ci la carpele vechi de care nu scapam niciodata. Intr-o alta zi, oglinda deformata in care te-ai vazut diform, mic si urat, clipeste si rastalmaceste renegarea ta completa pana la dezmembrare prin praful zilelor si figurile altor oglindiri. Si te minte frumos cu sunet de flaut ca le-ar fi spus ca totusi tu existi. Si realitatea se coloreaza dupa bunul plac al sticlei insensibile. Si atunci, uneori, asculti toate variantele lui Insensatez in timp ce iti cauti propriul Angkor Wat.

The new Soho by Beijing

via Studio International si L'Express, noul cartier artistic intr-o zona industriala din Beijing, the 798 Art District.

L'homme sans tête

Acest scurt-metraj, unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut probabil, mi-a fost trimis de acea persoana cu care as fi vrut, macar o data, sa imbrac o rochie de bal si sa dansez ca in primele scene superbe ale filmului. Exact ca si personajul, care incearca cu disperare sa isi gaseasca un cap potrivit, tot ce i-am spus vazandu-l, nu se potrivea deloc cu ce era in interior. Gura nu se misca, spranceana nu se putea ridica, ochii erau imobili. Nu iesea nimic din ce as fi vrut cu adevarat sa se intample. Nu se potrivea. Si totusi, poate tot ce ar fi trebuit sa spun, chiar si fara cap, sau cu imaginea de azi care, reflectata in oglinda lui, este doar golul a altadata, ar fi fost: "Dansam?" Dar muzica nu ar fi pornit niciodata.

L'homme sans tête, premiul la Cannes 2003, aici.

Mars

The world is a stage. De undeva de foarte departe, din locul in care acum m-am intors, privesc printr-un ochean de rover in afara lumii, spre Marte.

anybody wants a cat?

Mr. Bubu m-a asteptat la aeroport.. Dar acasa! ce urma sa gasesc acasa. Sushi, the cat, cea care a stat intr-un copac trei zile fara sa beneficieze de ajutorul pompierului roman care nu face asa ceva desi in filme intotdeauna asa se procedeaza... are trei little wonders 'dalmatieni' curiosi si alpinisti. Iar acum suntem in cautare de stapani, oriunde s-ar ascunde ei...

Sabina is back

Inca in the brouillard.. Un mix de sentimente de la zecile de kilograme in plus in bagaje, ploaia din Paris as I said good bye pe acelasi aeroport pe care am venit si pe care nu l-am mai folosit din acea zi de late september in care am aterizat cu doar doua valize gigant expecting the unknown... S-a facut o bucla in univers.

Ploaie in Paris

O ultima plimbare pe motocicleta colegului meu cu o casca imprumutata din agentie, in graba, cu viziera prafuita, zgariata si murdara prin care incercam sa vad frumusetea din jur, cheile Senei si orasul sub ploaie. Fiecare strop  cantarea o tona din cauza vitezei iar tu il simteai unul cate unul, ca pentru a-ti spune: be here, constientizeaza momentul si pastreaza-l. 

Imaginile erau deformate de vant in drum spre unul din cele mai frumoase cartiere, langa métro Jasmine, intr-o rezidenta ca in filme cu un hol de palat si un lift care iti deschide usa singur, intr-un apartament aproape la fel de spatios si de frumos ca Pont des Arts unde ar fi trebuit sa facem picnicul de despartire daca nu ploua. Iar oamenii dinauntru, echipa de stagiaires, cu cele mai diferite povesti de viata si veniti din cele mai diferite locuri din Franta si din lume, ne asteptau ca sa se inregistreze si mai profund in amintirile mele. 

Iar orasul asta pe care l-am visat, apoi detestat, in care m-am simtit uneori izolata si rastalmacita, pe care nu l-am inteles mult timp, mi-a devenit, la final, atat de uman si apropiat.