...From away

now that I'm back, uneori ma simt mai straina ca un strain departe... Poate pentru ca, o data ce ce prinzi gustul de departe si mirosurile din interior, cumva iti lasi cate o particica in fiecare loc si nimic nu mai e la fel si acasa nu mai e de fapt chiar acasa. Poate pentru ca fiecare moment e trait atat de intens, o data ce ti-ai reinventat reperele si reflexele, incat se zidesc imaginile in memoria afectiva ca si madeleinele "trempées"... Cum ar putea fi altfel? De la scortisoara new yorkeza in haine de Craciun, la cinele tarzii, fara scaune, incropite cu Diana in bucataria din Montmartre la carrot cake-ul singuratic din periferia Londrei si povestea ar trebui sa tot continue.

Cumva ar trebui sa gasesc o noua umbrela de al carei maner sa ma agat in povestea jurnalului acesta. Cumva pentru ca a venit toamna, m-am mutat de-a dreptul, pe timp de zi, pe strada Toamnei. Si cumva o iau de la capat sau poate doar continui povestea.

L'homme sans tête

Acest scurt-metraj, unul din cele mai frumoase pe care le-am vazut probabil, mi-a fost trimis de acea persoana cu care as fi vrut, macar o data, sa imbrac o rochie de bal si sa dansez ca in primele scene superbe ale filmului. Exact ca si personajul, care incearca cu disperare sa isi gaseasca un cap potrivit, tot ce i-am spus vazandu-l, nu se potrivea deloc cu ce era in interior. Gura nu se misca, spranceana nu se putea ridica, ochii erau imobili. Nu iesea nimic din ce as fi vrut cu adevarat sa se intample. Nu se potrivea. Si totusi, poate tot ce ar fi trebuit sa spun, chiar si fara cap, sau cu imaginea de azi care, reflectata in oglinda lui, este doar golul a altadata, ar fi fost: "Dansam?" Dar muzica nu ar fi pornit niciodata.

L'homme sans tête, premiul la Cannes 2003, aici.

Mars

The world is a stage. De undeva de foarte departe, din locul in care acum m-am intors, privesc printr-un ochean de rover in afara lumii, spre Marte.